Da…recunosc. Nu stiu cum sa ma odihnesc.
Alerg alerg si iar alerg. Si cand merg alerg. SI cand stau
alerg. Si nu imi trag nicidecum rasuflarea. Ma simt vinovata si stiu! Stiu! Te rog,
nu`mi spune…stiu.
Dar ma simt vinovata. Ma simt prizoniera, ma simt extenuata,
ma simt prea matura…si prea copil.
Tu nu stiu cat de mult o sa-ntelegi ce scriu aici. Dar ma simt
prizoniera in propria carcasa de oase…vad lucrurile altfel…mereu a fost asa…o
disociere de tot…deci de mine…si totusi…simt atat de puternic incat simt ca nu
simt…simt amorteala…simt asurzire…
Nu am nevoie de sfaturi. Sfatul meu e sa ma lasati cu totii
in pace. Pentru ca voi nu intelegi. Nici eu nu inteleg. Stiu ca o sa imi pierd
mintile cumva…daca nu ma pied ele pe mine…inaintea mea…sau inaintea ta…caci
inainte de tine puteam sa fiu altfel. Inainte de tine eram copil…inainte de
tine credeam ca stiu si nu stiam nimic…cumva acesta este viciul meu…cumva din
neajuns imi ridic statuie ca sa-mi fie de ajuns…cand eu incerc s-ajung inapoi
la mine…si cand ajung nu gasesc nimic…decat un gol…acela pe care l-ai umplut si
tu si el si el si el si el si el si el si el si el si el si el si el si el si el
...si tata.
Crezi ca mi-e frica? Nu. Nu imi e frica. Nu mi-a fost frica
niciodata de nimic. Sunt ingrozita. Teroarea o simt in degete si pe pupile
dilatate…cum aluneca usor pe retina…o simt in coltul ochiului…ca un desert de
spaima. Atat de ingrozitor de spaima incat nu mai ploua. Nu mai curge. Nu mai
plang. Nu stiu sa plang. Sau stiu prea bine, atat de bine incat cumva mi-am
interzis s-o fac. De ce?
Of Doamne….daca esti acolo…si stiu ca nu esti…ca altfel nu
te mai rugam…ajuta-ma.
Eu ma ajut singura de-o viata si cumva tot depind de altii.
Cangrena in orgoliu, iti spun…si tot ce vreau e sa tai de la radacina. Acum…probabil
mare parte din confuzie se datoreaza lipsei mele de cunostinte de gradinarit…insa
ca sa tai ceva de la radacina…e nevoie de radacina…iar eu sunt doar tulpina.
Asa ca te rog. Vorbeste-mi despre tipuri de ingrasamant si despre soluri
fertile…cand eu am crescut in sol de Cernobyl si m-am rupt cu forta facand ce
stiu mai bine. Am fugit. Am alergat si alergat si alergat. De casa…ca sa nu mai
sufar si cumva…fugeam inspre durere. Da. Spune-mi ca-s nebuna dar nu mi-e frica
sa ma doara. Nu mi-a fost nicicand. Mi-e frica de moarte pentru ca sunt
orgolioasa si nu pot accepta un univers…
...in care eu nu sunt.
Comentarii
Trimiteți un comentariu