1 aprilie

N-a mai mers cu metroul de-o vreme, miroase-a mucegai pe pereti, miroase a subteran, a amintiri de pe la 4-5 ani.

E putin agitata, o-nconjoara amenintator ceva pereti si un tavan. Ea e sceptica la tavane…si-i e groaza de cutremure care se zdruncina in adancurile ei.

Lasa in urma pasi in ecou pe piatra. Un peron ca un labirint drept in care esti acolo si totusi esti pierdut.

Trepideaza energiile in ea, iar senzorii ii joaca feste. Un paradox paranoic si confuz…3 cuvinte.

Vine metroul. Totul se misca rapid, trec oameni cu fete…si oameni cu masti, suflete lipsa in carcase pline de necazuri.

Urca in metrou…in directia gresita. Dar nu-i nimic…coboara la prima. Ca-n viata de altfel.

Ii bate inima, are plapitatii de la aglomeratie si se tot freaca de oameni. O zgaltaie metroul…si-i arde stomacul…nu a mancat nimic ..

Mananca acasa…

Coboara la prima cu nervii intinsi ca doua corzi dezacordate de chitara si anxietati pe grifuri.

“e o adevarata aventura sa mergi cu metroul”…isi spune ironic in gand…

….

Are rand de scari in dreapta, rand de scaune in fata. Nu s-a decis inca daca merge-acasa…si in fond, se spune sa privesti cu-ncredere inainte.

Ia loc…bate din picior…se verifica in ecran inchis de telefon…si duce mana pe geanta…se pipaie pe buzunare…Ii plange plamanul…tanjeste otrava. In subteran nu se fumeaza…iar ea se simte ca o cartita crescuta pe asfalt.

Se ridica si trage de fusta in jos. E prea multa presiune. Un viciu e viciu. Se scutura de vina si isi asterne justificari pe pometi.

Se-ndreapta spre scari…slava cerului! Sunt rulante. Iar ei ii plac lucrurile care se ruleaza…sau deruleaza ca un film…sau delireaza ca un…

Ajunge la suprafata si impinge bara din reflex…reflex ce o chinuie de-o viata…o nevoie crancena de scapare.

Afara I se usuca ochii insa si-I clateste-n culori, in lumina de-amiaza.

Asteapta autobuzul dupa alt episod maniacal de “traverseaza pana nu palpaie verdele pe semafor." 

Urca cu incredere, se izbeste de-un corp, isi cere sczue si se cauta in buzunar de card sau nevroze.

Asteapta putin…si inca ceva vreme…si nu ajunge la aparat.

 Au prins-o controlorii cu o zi inainte…in fine. Uraste ca nimeni nu o aude cand isi cere iertare si apropie cardul de bucata impunatoare de plastic. Incepe sa tiuie cu zgarieturi pe creier rupte dintr-un cerc infernal…de ii tresar timpanele.

“utilizator 0” ce mama dra…in fine. Se uita lumea…daca mai apropie cardul inca odata..cineva o sa o scuipe-ntre ochi.

Cauta loc jos..printre muritori ce-au prins radacini…si altii care vor si ei sa coboare la prima.

Mai bine sta in picioare.

Rataceste intru sine si uita de paranoie…si-ar fi dorit sa aiba cum sa scrie…sa isi aduca aminte cum se simte lumea asa.

E o groaza de trafic…bara la bara.

Priveste pe geam si vede cefosi transpirati cu cotul pe geam, pufaind sictirti o tigara…emana un soi de sfidare greu de exprimat in cuvinte…Vede femei plictisite de viata, cu o mana pe volan si una pe poseta, asteptand sa se miste din loc, ca au copii sau alte treburi acasa…Si vede barbati la costum, cum bat nerabdatori in portiera…vede catei fermecati de plimbari oprite pe loc…de un sfert de ora, mai precis.

 Parca si cainele se plictiseste.

Langa ea, plange isteric un pui de om.

Ea se refugiaza in casti si volum la maxim…Intelege acum…ca unii sunt cauze pierdute…iar altii se gasesc oricum fara ajutorul ei.

Una peste alta isi permite sa ignore universul intreg...