A iesit din cusca ei ca sa priveasca lumea prin lentila...acelasi cardru in tonuri de nostalgie...acelasi tot trait acum cu disperare si euforie.
Aprinde tigara, ca de fiecare data...o trece un aer ironic, zambeste...ii vine masina, tuseste usor, iar degetul aratator impinge discret suvita ratacita pe frunte. Lasa privirea in pamant pentru o clipa, refuzand sa confrunte in lumina...adevaruri si riduri sub pudra.
Ii vine masina si urca in pasi aroganti de "mi-a dat viata la picioare" si zambet de "m-am ridicat"...in timp ce glezna ii urla a uitare, ignoranta zdrobita de asfalt.
Priveste pe geam, cautand un petic de lumina, o farama de speranta rezervata pentru ea...
Putina alinare...Pentru ca atunci cand a cazut...i s-au zdrobit pe umeri cruci necarate de zeci de neamuri...si s-a inecat in ape tulburi si involburate mirosind a pacat si a vina...portelan uitat in vitrina...
Cand a cazut, a cazut cu tot cu pamantul de sub picioare...cu plamanii plini de aer si ochii plini de sare.
...Cand a cazut nu mai stia nimic...
Coboara din masina...si o orbeste soarele de ora doisprezece, cincizeci si sapte de minute si treizeci si unu de secunde...treizeci si doi...treizeci si trei...treizeci si patru...in fine.
Cand a cazut nu mai simtea adierea vantului pe spate...ori soarele arzand cu o pasiune cutremuratoare...
Privirea ei nu mai putea cuprinde cerul lipsit de nori...cand cu ochii in pamant vedea numai beton in nuante de gri...lipsite de sori...beton atat de rece incat simtea ca e acasa...ca piatra pe care o calca in picioare ii era familiara...
Nu stie nici ea.
Asteapta alta masina...nu si-a mai aprins tigara...uraste sa schimbe masini, cum uraste sa schimbe barbati...dar asta este alta poveste.
Uita pentru o clipa ca s-a si ridicat...Iar cand s-a ridicat a strapuns infailibile stanci de beton si raceala...a lasat zidurile sa cada...sa simta iar ce gust are mancarea...furnicaturi pe limba si in stomac.
Parca pentru prima data orasul prindea viata in ea...iar ea prindea viata in oras...in fine.
Apoi a cazut din nou.
...
E inca in masina. Motorul vibreaza in timbru de schizofrenie. Castile ii sunt incolacite in jurul gatului...pana in creier...in timp ce note muzicale ii asurzesc simturile...Si astfel se lasa purtata pe drum...si uita de ea pe scaunul din dreapta, uita de libidinosii din jur, de lepre ale societatii ce scot la iveala...doar alta umbra a sa, si ii repugna adevarul crud pe care il urla neincetat existenta lor...ii repugna si nebunia purtata atat de vulgar...de niste papusi fara maestru papusar.
Ea isi ascunde privirea in superficialitati si indiferente, fugind de realitate in ipocrizii si rezistente. Pentru ca la finalul zilei...aceste ghemuri de carne ii fac concurenta...dar ea e castigatoare, insa nu in aparenta.
In masina e un alt univers...
Fie e un drum inspre nimic si tot...cu mii de filme derulate in rama unui geam jegos de autobuz...in note si acorduri ce o leaga de scaun...cu sfori de "lasa-ma sa te duc unde ai nevoie sa ajungi"...de parc-ar stii ce e in inima ei...
Fie...e un infern pervers, plin de laturi. Un fel de mini cusca ce o poarta in cele mai adanci cotloane ale mintii sale obscure...in cel mai intunecat colt al firii...ratacit, abandonat...uitat de mult prea multa vreme.
Si o minte cu fiecare statie, spunandu-i ca-i mai aproape de casa...cand pasul ei cunoaste prea bine...ca acum, aici, e cel mai departe...si ca nu se mai intoarce...Ramane melc fara carapace...intr-o lume a cailor de cursa.
Ea are puls de cal de tras...inima ei e sclava...inlantuita de libertate, intelegere, speranta...scrasinind intru sine dupa iubiri utopice..pe care o sa le gaseasca sau nu, intr-o cu totul si cu totul alta viata.
De ce? Pentru ca ea nu vorbeste aceeasi limba cu fiecare pas...nu se-ntelege nici cu nici fara compas..si nu asculta...nu aude...cum urla intru sine...
In fine.
Inca cateva statii.
Ii e rusine ca simte ce simte...ca iar are de muncit...de ridicat o bucata de carne in fiecare dimineata din pat...ii e rusine ca tristetea ei are vreo 20 de grade...intr-o alta zii pierduta de joi...pe strazi, nu sub cearceaf.
Incearca sa coboare, ii ard si-i tremura genunchii pana-n creier,,.si simte cum podeaua o cheama si-i scuipa adevaruri in fata.
Masina opreste si ea coboara...izbindu-se de realitatea pretilor gri...
Se opreste pe banca, nu vrea acasa,..in fond, nu a fumat de mult. Oasele-i urla dupa sedativ...si are gust de sabotaj pe cerul gurii...singurul cer ce inca n-a cazut,..
Priveste in jur...inspira adanc..si zambeste scrasnind usor din masele...cand toata durerea de pe pamant i s-a scrurs din suflet in vene...nu suspina...nu tremura...nu geme...
Se rezeama usor, isi da capul pe spate...priveste inca odata spre cer...
Nu e chiar perfect...stie si ea ca universul ei este inca defect...si stie ca putea fi mai usor ca in alte zile...insa in lumina suferinta e frumoasa...iar a ei arata cel mai bine.
Aprinde tigara, ca de fiecare data...o trece un aer ironic, zambeste...ii vine masina, tuseste usor, iar degetul aratator impinge discret suvita ratacita pe frunte. Lasa privirea in pamant pentru o clipa, refuzand sa confrunte in lumina...adevaruri si riduri sub pudra.
Ii vine masina si urca in pasi aroganti de "mi-a dat viata la picioare" si zambet de "m-am ridicat"...in timp ce glezna ii urla a uitare, ignoranta zdrobita de asfalt.
Priveste pe geam, cautand un petic de lumina, o farama de speranta rezervata pentru ea...
Putina alinare...Pentru ca atunci cand a cazut...i s-au zdrobit pe umeri cruci necarate de zeci de neamuri...si s-a inecat in ape tulburi si involburate mirosind a pacat si a vina...portelan uitat in vitrina...
Cand a cazut, a cazut cu tot cu pamantul de sub picioare...cu plamanii plini de aer si ochii plini de sare.
...Cand a cazut nu mai stia nimic...
Coboara din masina...si o orbeste soarele de ora doisprezece, cincizeci si sapte de minute si treizeci si unu de secunde...treizeci si doi...treizeci si trei...treizeci si patru...in fine.
Cand a cazut nu mai simtea adierea vantului pe spate...ori soarele arzand cu o pasiune cutremuratoare...
Privirea ei nu mai putea cuprinde cerul lipsit de nori...cand cu ochii in pamant vedea numai beton in nuante de gri...lipsite de sori...beton atat de rece incat simtea ca e acasa...ca piatra pe care o calca in picioare ii era familiara...
Nu stie nici ea.
Asteapta alta masina...nu si-a mai aprins tigara...uraste sa schimbe masini, cum uraste sa schimbe barbati...dar asta este alta poveste.
Uita pentru o clipa ca s-a si ridicat...Iar cand s-a ridicat a strapuns infailibile stanci de beton si raceala...a lasat zidurile sa cada...sa simta iar ce gust are mancarea...furnicaturi pe limba si in stomac.
Parca pentru prima data orasul prindea viata in ea...iar ea prindea viata in oras...in fine.
Apoi a cazut din nou.
...
E inca in masina. Motorul vibreaza in timbru de schizofrenie. Castile ii sunt incolacite in jurul gatului...pana in creier...in timp ce note muzicale ii asurzesc simturile...Si astfel se lasa purtata pe drum...si uita de ea pe scaunul din dreapta, uita de libidinosii din jur, de lepre ale societatii ce scot la iveala...doar alta umbra a sa, si ii repugna adevarul crud pe care il urla neincetat existenta lor...ii repugna si nebunia purtata atat de vulgar...de niste papusi fara maestru papusar.
Ea isi ascunde privirea in superficialitati si indiferente, fugind de realitate in ipocrizii si rezistente. Pentru ca la finalul zilei...aceste ghemuri de carne ii fac concurenta...dar ea e castigatoare, insa nu in aparenta.
In masina e un alt univers...
Fie e un drum inspre nimic si tot...cu mii de filme derulate in rama unui geam jegos de autobuz...in note si acorduri ce o leaga de scaun...cu sfori de "lasa-ma sa te duc unde ai nevoie sa ajungi"...de parc-ar stii ce e in inima ei...
Fie...e un infern pervers, plin de laturi. Un fel de mini cusca ce o poarta in cele mai adanci cotloane ale mintii sale obscure...in cel mai intunecat colt al firii...ratacit, abandonat...uitat de mult prea multa vreme.
Si o minte cu fiecare statie, spunandu-i ca-i mai aproape de casa...cand pasul ei cunoaste prea bine...ca acum, aici, e cel mai departe...si ca nu se mai intoarce...Ramane melc fara carapace...intr-o lume a cailor de cursa.
Ea are puls de cal de tras...inima ei e sclava...inlantuita de libertate, intelegere, speranta...scrasinind intru sine dupa iubiri utopice..pe care o sa le gaseasca sau nu, intr-o cu totul si cu totul alta viata.
De ce? Pentru ca ea nu vorbeste aceeasi limba cu fiecare pas...nu se-ntelege nici cu nici fara compas..si nu asculta...nu aude...cum urla intru sine...
In fine.
Inca cateva statii.
Ii e rusine ca simte ce simte...ca iar are de muncit...de ridicat o bucata de carne in fiecare dimineata din pat...ii e rusine ca tristetea ei are vreo 20 de grade...intr-o alta zii pierduta de joi...pe strazi, nu sub cearceaf.
Incearca sa coboare, ii ard si-i tremura genunchii pana-n creier,,.si simte cum podeaua o cheama si-i scuipa adevaruri in fata.
Masina opreste si ea coboara...izbindu-se de realitatea pretilor gri...
Se opreste pe banca, nu vrea acasa,..in fond, nu a fumat de mult. Oasele-i urla dupa sedativ...si are gust de sabotaj pe cerul gurii...singurul cer ce inca n-a cazut,..
Priveste in jur...inspira adanc..si zambeste scrasnind usor din masele...cand toata durerea de pe pamant i s-a scrurs din suflet in vene...nu suspina...nu tremura...nu geme...
Se rezeama usor, isi da capul pe spate...priveste inca odata spre cer...
Nu e chiar perfect...stie si ea ca universul ei este inca defect...si stie ca putea fi mai usor ca in alte zile...insa in lumina suferinta e frumoasa...iar a ei arata cel mai bine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu